Câinele, lanțul și familia.

 Până vine episodul 2 din experiența asociată vizitei la Oracolul din Pipera, despre care am povestit într-un prim articol, o să vă povestesc acum despre o întâmplare care a avut loc de curând, legată de familia mea. Personajele filmului sunt: Eu, Mama, Tata, Câinele familiei, Fratele meu.  Despre ce e vorba?

Înainte de a intra în ce s-a întâmplat efectiv, o să vă spun contextul.  Părinții mei au o casă la curte, unde acum nu locuiește nimeni, dar este un câțel, mai exact o cățea, care să spunem că păzește ce e pe acolo. Și pentru că nu stă nimeni acolo, trebuie să mergem regulat să dăm de mâncare cățelului. De obicei, lucrul ăsta îl face tata, care e pensionar și are mai mult timp liber la dispoziție.  Uneori mai merg și eu sau mama, iar când suntem plecați, fratele meu mai mare, care a stat acolo o bună bucată de timp și care acum stă la casa lui cu soția și copilul.

Să mai spun că acest cățel a stat legat 99% din timp, lângă cotețul lui, cu un lanț de vreo 2 m. Singurele dăți în care s-a bucurat de mai multă libertate de mișcare a fost când scăpa din lanț sau atunci când i-am dat eu drumul, din care o dată și pe stradă.

Ei, de câteva zile cățelușa noastră era cam bolnăvioară, și nu prea mai mânca, nu mai lătra, aparent trăgea să moară. Ea are oricum vreo 10 ani, și se pare că nu prea mai aude bine.  Eu când am aflat de asta, mi s-a aprins un beculeț. M-am gândit să mă duc într-o zi să îi dau eu de mâncare și apoi s-o las liberă pe stradă. Aproape de fiecare dată când mă duceam la ea, simțeam așa o strângere de inimă când o vedeam acolo singură, și pe deasupra legată cu lanțul. Dar, rațiunea și comoditatea până la urmă, două aspecte pe care le-am moștenit de la tatăl meu, în primul rând, m-au împiedicat să acționez pentru a-i face viața mai plăcută acestui animal. Cu o singură excepție, de care am zis mai sus.

Așa că, atunci când am auzit că trăgea să moară, m-am gândit că n-o să-mi iert dacă nu ajung la curte să îi dau drumul.  Plus că mi s-a părut și un moment bun, din punct de vedere psihologic, pentru ai mei, fiind  mai probabil ca ei să uite de atașamentul lor stupid față de cățel, pus acum în fața unei posibile despărțiri pe cale naturală. Zis și făcut.

M-am dus așadar duminică după amiază, printre picături de ploaie, să îi dau de mâncare cățelului și să îi ofer ceva ce ar fi trebuit demult: libertatea!

Am ajuns acolo, și am văzut că stătea în cușca lui, dormea. Inițial am crezut că murise, pentru că de obicei când ajung acolo, imediat după ce am deschis poarte începe să latre de bucurie. M-am dus la ea, am mângâiat-o pe cap, am vorbit puțin cu ea. Nu dădea semne că poate să se ridice. După câteva minute însă, s-a trezit și s-a ridicat în picioare, și a mâncat oasele pe care i le adusesem. Mm, dacă mănâncă înseamnă că mai vrea să trăiască, mi-am zis. Între timp, ploaia mai venea cu stropi deși din când în când, și mă întrebam dacă în aceste condiții e o idee bună să-i dau drumul.

Până la urmă, când am văzut că s-a liniștit ploaia, i-am dat drumul cățelului. Și a plecat încet, dar sigur spre poartă. Mergea cam șleampăt, de abea se ținea pe picioare, îi amorțiseră probabil, de la atâta nemișcare. Și când am deschis și ușa de la curte, a ieșit afară fără să clipească.

Apoi m-am uitat să văd ce face.  A luat-o pe stradă, ușor, ușor, a început să miroasă diverse obiecte, ca animalul. După vreo 15-20 de minute,  am strigat la ea să vină înapoi. Bineînțeles că nu m-a auzit, sau oricum nu m-a ascultat. M-am dus apoi la ea, să vorbesc cu ea, și o conving cumva să vină din nou în curte. Mergea câțiva pași cu mine, apoi se oprea și o lua înapoi. M-am făcut apoi că plec, să văd dacă se duce spre casă. Știam că data trecută când îi dădusem drumul, așa am convins-o să se întoarcă. Acum însă nu a mai funcționat.

Până la urmă, m-am dus să iau o sârmă, ceva, să o trag mai cu forța așa spre casă. Am mers ce am mers cu ea, și apoi nu mai vroia să meargă. Atunci am zis, ok, cum vrei tu. Am dezlegat sârma cu care o legasem temporar, și am plecat. Nu a venit după mine. Și am plecat acasă.

Ajuns acasă, trebuia să mă pregătesc cumva de reacțille alor mei. Eu nu regretam oricum ce am făcut, m-am gândit că dacă o să vrea vină înapoi, o să vină a doua zi după mâncare. Sau o să stea pe acolo pe stradă. Dar, pentru că mă așteptam ca ai mei să mă certe ca pe un copil care nu știe ce face, deși știam foarte bine ce fac, am zis c o să le zic după ce îmi fac meditația de seara, Meditația Osho Kundalini,  ca să nu îmi stric bunătate de meditație cu asta.

Buun. Se încheie meditația și mă duc în sufragerie, unde ai mei se uitau la un film pe ProTv, românesc, în care un el și o ea se certau cu foc.  Privirile erau captivate de ce se întâmpla pe ecran, așa că mă gândesc că e un moment bun să sparg hipnoza cu știrea mea inedită: ”Mâine cănd o să te duci la curte o să găsești câțelul pe stradă, dacă o să-l mai găsești”, zic. Ha? Cum? Păi de ce? Le-am explicat pe scurt cum a fost, și doar mama mea se pare că a înțeles de ce am făcut-o. Tata mi-a dat o replică clasică de-a lui: ”Ce minte ai și tu!” Și apoi, ceva de genul: ”Cum să lași cățelul pe stradă? Să moară pe stradă?” Zic: ”Ce importanță are dacă moare pe stradă sau în coteț?” Pentru mintea lui îngustă și posesivă însă, nu avea sens ce spuneam eu.

S-au dus până la urmă la curte, să aducă cățelul în curte, dacă îl mai găseau pe stradă. L-au găsit, dar se pare că nu a vrut nici măcar să se ridice. Așa că l-au lăsat acolo până a doua zi. Când tatăl meu, după ce a rămas singur, l-a adus cumva cu forța, cu lanțul de gât, înapoi. Astazi, în a treia zi, aud că și-a revenit. Foarte bine.

Tot azi am vorbit și cu fratele meu, care mă sunase ieri să mă întrebe, citez: ”Ce a fost în capul meu, să-i dau drumul cățelului pe stradă?” Păi, să simtă și el că e liber, zic. Apoi începe cu argumentele raționale gen: ”dacă mușca pe cineva?  Câinii sunt imprevizibili! Trebuia să îl bagi la loc în curte, dacă i-ai dat drumul.” Și chestia care chiar m-a enervat: ”Să nu mai aud că faci d-astea!” WTF? Eram deja un copil mic care a făcut o boacănă și el îmi explica părintește ce e bine și ce e rău. Îmi explica cum a stat acolo atâția ani și s-a atașat de cățel. Și atât de tare ce i-a păsat de el, nu s-a dus măcar o dată cu el în parcul care e la doi pași, să îl plimbe, să vadă și amărâtul ăsta de cățel și altceva decât curtea aia în care stă.  L-au ținut legat, și el și părinții mei, atâția ani, mai rău ca un animal care trage la căruțe.

Cam asta a fost.

Pentru mine a fost uimitor să văd cât de orbi pot fi oamenii, atunci când inima lor e închisă. Și cum inventează tot felul de raționalizări ca să-și justifice așa zisa afecțiune, în care de fapt nu e vorba nicidecum de o altă ființă, în acest caz un câine, ci de propriul egoism și posesivitate.

Și mi s-a mai părut interesant și faptul că deși avea libertate completă de mișcare, cățelul a rămas pe stradă și nu s-a dus în lumea largă cum se spune.  Ce înseamnă o viață trăită legat cu lanțul....Oare așa sunt și oamenii? Cred că da.