Citiți și prima parte a articolului aici.
Așa, unde
rămăsesem?
Deci am plecat de la
dna Andreea, cu un DVD cu filmul ”Avatar” în ghiozdan, și cu sufletul mai
ușurat că am povestit despre niște lucruri foarte personale către un străin pe
care îl simțeam totuși destul de aproape. Asta se întâmpla în seara zilei de
6.03.2013, undeva între orele 5 și 7 pm, pentru cei fascinați de numerologie.
Am ajuns acasă, și
mă gândeam dacă să mă uit la film atunci sau a doua zi. Pentru că filmul dura
vreo două ore și ceva (162 de minute, ca să fim preciși), și pentru că aveam o
stare de oarecare oboseală, decid să mă uit la el a doua zi până în prânz. În
felul ăsta nici nu amestecam impresiile și senzațiile pe care le aveam în urma
acestei consultații cu filmul, și lăsam și noaptea să așeze cumva lucrurile.
Înainte să continui
cu povestea, vreau să mai spun că în acea săptămână se mai întâmplau niște
lucruri semnificative. Respectiv am avut unele discuții și împărtășiri cu fata
de care mă despărțisem de revelion, chiar luni și marți (4 și 5 martie),
într-un mod mai deschis și mai direct decât mi-aș fi imaginat vreodată, fapt
care mi-a deschis și mai mult inima spre necunoscut. Am putut să-i spun de
exemplu, că mi s-a părut nefiresc să mă sărute dacă nu mă iubește. :) Și ea a
recunoscut că știa cumva înăuntrul ei că nu sunt ”omul potrivit” pentru ea, dar
că s-a complăcut în acea incertitudine.
Încă un lucru de
menționat despre acea săptămână este că atunci făceam un exercițiu de
imaginație, împreună cu mai mulți prieteni, în care încercam să ne vizualizăm
fără cap, în tot ceea ce făceam și oriunde eram. Ideea tehnicii este de a te
conecta mai mult la spațiul inimii, și de a privi lumea nu prin ochii minții ci
prin ochiul blând și iubitor al inimii. Pentru mine, unul din efecte a fost că
nu mai îmi venea să mă uit în oglindă dimineața. Din moment ce nu mai aveam
cap, la ce era să mă uit?
Acum să revenim la
povestea principală.
Am adormit așadar și
am visat-o pe M, care era lângă mine, și apoi trebuia să ne mutăm dintr-o
cameră cu toate catrafusele și o văd că pleacă dar e cu altcineva, și se joacă
în felul ei unic cu acel băiat. Îmi rămâne în minte imaginea ei ca o fotografie
a unei actrițe, mult mai frumoasă și mai curată decât o știam eu.
Și mă trezesc foarte
devreme, pe la 5, 5 jumătate, foarte odihnit și cu o stare de luciditate ca de
transă. Meditez vreo oră, după care mă culc din nou. La trezire, după ce îmi fac
toaleta obișnuită, dau drumul la calculator și mă uit la ”Avatar”. Un film
apărut în 2009, deci cam expirat, dar pe care eu nu am simțit nevoia să îl văd,
deși se vorbea foarte mult despre el în jurul meu. De câțiva ani buni pur și
simplu nu mai simt nevoia nici să mă uit la filme, nici să citesc cărți.
Creierul meu se pare că a ajuns la o saturație și trebuie să se mai spele
înainte de a scrie ceva nou pe el.
Deci mă uit la film,
care nu are subtitrare în română, și sunt nevoit să îmi pun la treabă abilitățile
de limbi străine pentru a înțelege cât de cât despre ce e vorba. Filmul are
într-adevăr o semnificație spirituală, practic e vorba de eterna luptă dintre
vechi și nou, dintre profan și sacru, dintre inconștiență și conștiință. În
”Matrix” îl aveam pe Neo și pe Smith, cele două fețe antagoniste ale aceluiași
personaj, aici îl avem pe Jake și Avatarul său.
Ce mă atinge pe mine
însă nu sunt efectele speciale și nici ideea propriu-zisă a filmului, ci
momentul în care Avatarul lui Jake se află sub bătaia arcului lui Neytiri, și
vin să se așeze pe el niște creaturi gingașe ca niște meduze, ca un semn pentru
ea că nu ar trebui să îl ucidă. Am văzut în asta o manifestare a iubirii, care
a devenit vizibilă prin alăturarea forței brute (mușchii lui Jake, arcul lui
Neytiri) cu delicatețea acelor ființe virtuale. Mi-au dat lacrimile.
Și din nou, la
scenele de luptă în care solidaritatea băștinașilor era pusă la încercare, am
fost emoționat până la lacrimi. Simțeam că e ca o luptă a dreptății împotriva
nedreptății, a adevărului împotriva minciunii, în care parcă eram și eu
implicat.
Cam asta a fost cu
filmul ”Avatar”.
Ce îmi mai aduc
aminte este că mă uitam pe fereastră, din camera mea, și vedeam pescărușii
zburând și plutind ușor pe cer, ca într-un dans cu vântul. Era atâta poezie în
zborul lor lent...
Toată ziua am avut
senzația că trăiesc într-un alt film al vieții mele, nu în cel pe care-l știam.
Totul se mișca atât de lent, totul în jurul meu părea schimbat, transfigurat,
altfel. Aveam o tăcere în mine din altă lume. Și chiar mă întrebam atunci oare
cât o să țină starea asta? E ceva temporar sau nu?
Între timp mi-am
revenit. Sentimentul de magie a dispărut, dar ecoul său e încă acolo și
probabil va renaște din nou, într-o zi la fel de specială ca acel 7 martie
2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu