Al cui cantec e asta?

Era o vreme când muzica era cel mai important lucru din viața mea. Cumva, prin ea, acea parte din mine care simte și nu știe cum și de ce simte, însă se bucură de asta, își trăgea aerul și viața, iar eu, cel care eram atunci, îmi luam poate singura bucurie cu adevărat autentică, bucuria care te ține în viață și îți dă sentimentul că totuși viața ta are un rost, un sens, o mângâiere.

Apoi, a venit un moment în care interesul meu pentru muzică a început să scadă treptat, treptat, iar eu am început să îmi iau hrana sufletească și pe alte căi. Am început să văd tot mai mult lucrările Iubirii, nu doar în muzică, ci peste tot în jur. Un om care își cere iertare, o atingere ușoară cu mâna, un zâmbet ce ascunde o bucurie molcomă și o compasiune fără sfârșit....

Și pentru că mi-a plăcut nu doar să ascult muzică, ci și să o cânt, cele două au mers în cea mai mare parte împreună. Așa că atunci când nu am mai simțit nevoia să ascult muzică, nu am mai simțit nici nevoia să cânt.

Pe 3 ianuarie 2013 am încheiat o relație cu o fată, pentru că mă simțeam blocat acolo. La un nivel profund nu credeam că este fata potrivită pentru mine, nu credeam că relația asta ar putea să meargă. Însă, atunci când cineva vine și se deschide în fața ta, e destul de greu să îi întorci pur și simplu spatele și să îi spui direct ce simți, ce crezi. Iar o parte din mine spera că poate, ceva se întâmplă...

Ce s-a întâmplat a fost că ne-am despărțit, la inițiativa mea, iar eu am făcut cunoștință, din nou, cu reversul medaliei, ca sa citez dintr-o carte pe care o apreciez. Adică am simțit durerea despărțirii, acel sentiment că cineva care până atunci ținea la tine, acum nu îi mai pasă de tine. Acel sentiment că ești singur pe lume, și nu este nimeni care să te iubească, să te țină în brațe, și să te ajute la nevoie.

Însă o parte din mine, partea aceea care știe și poate mai multe decât pot eu, cel ce scriu aceste rânduri, să îmi imaginez, spunea să nu mă împotrivesc acestor sentimente. Să le las să fie, să curgă, să se transforme. Pentru că doar așa pot să fiu sigur că m-am eliberat de ele.

Și asta am făcut.

M-am lăsat pradă tristeții, așa cum o gazelă se lasă pradă leului. Și am ajuns să mă simt, efectiv, lipsit de apărare și complet vulnerabil. O vedeam pe M în fața mea, ca un oaspete pe care îl inviți să intri în casa ta, cu ușile larg deschise. Însă i-a fost teamă să intre. Era rândul ei acum...

Ce legătură au toate astea cu muzica și ce spuneam în prima parte a articolului?

Păi, au, pentru că din această durere a despărțirii a apărut din nou dorința de a cânta. Și am început să cânt așa cum nu am mai cântat niciodată până acum. Cântece de munte, cântece pe care le știam dar și cântece noi. Am început să cânt cu vocea într-un mod atât de dulce și de tandru, că nu îmi venea să cred nici eu.

Și pentru că o parte din mine știe că tristețea asta nu e doar tristețea mea, e și tristețea ei, am ajuns să mă întreb: al cui cântec e ăsta? Oare eu sunt cel care cântă, sau ea este cea care cântă prin mine?

Prima revelatie a zilei de 4 aprilie 2013

Limitele intimității tale sunt limitele iertării tale.

Atât cât poți să ierți, atât de mult te poți apropia de cineva, inclusiv și mai ales de tine însuți. Acesta e un criteriu foarte bun pentru a vedea cât de mult se iubesc doi oameni și cât de profundă, de intimă este relația lor.

Mama mea îmi povestea aseară despre o colegă de-a ei care fumează fără ca soțul ei să știe, și fără ca ea să vrea să știe. Femeia are copil, e trecută de 40 de ani, am înțeles. Nu mi-a venit să cred, când am auzit.

Ce fel de relații sunt astea? Dacă soțul tău nu crezi ca te poate ierta, accepta, pentru faptul că fumezi, ce poate ierta atunci? Că ai uitat să iei ouă de la piață?

Dar pot să înțeleg teama. Teama de fapt este de adevăr. Ne temem de adevăr pentru că pe terenul adevărului cuvintele capătă putere, a spune e sinonim cu a acționa, ori noi ne temem să acționăm. De ce? Hmm...Poate pentru că asta ar însemna să intrăm pe un tărâm complet necunoscut, tărâmul libertății și al responsabilității ce vine cu ea, un tărâm în care lucrurile sunt așa cum sunt, tu ești așa cum ești, și tot ce poți să faci e să alegi și să suporți consecințele. Dacă trăiești pe deplin în acest tărâm, iertarea nu își mai are sensul. Fie că alegi binele sau răul, suporți consecințele, și nu poți fi iertat pentru că știai dinainte care vor fi acestea. În acest caz, acestea se plătesc.

Asta explică, într-un fel, de ce preferă cei mai mulți oameni să rămână copii, în sens psihologic și spiritual. De ce refuză asumarea responsabilității asupra propriei vieți și aleg un mod de viață care să îi ferească de a face alegeri ”periculoase”, lăsându-i astfel pe alții să aleagă în locul lor. Cât de trist! Cât de ușor ne dăm viața noastră, pentru că asta înseamnă de fapt, pe mâna altora, mirându-ne apoi cum de nu ne ies pasențele viselor noastre roz.

Soluția la această teamă de adevăr este, desigur curajul. Și, ghici de unde îți vine curajul?

O s-o iau așa mai pe ocolite. Curajul are de-a face cu un element pe care îl vedem și în natură, un element misterios care nu știe decât o singură direcție: în sus. Este elementul a cărui esență este generozitatea, dăruirea, și care atunci când apare în noaptea cea întunecată, ne dă speranțe și..curaj. Ați ghicit, e focul.

Focul, atunci când e suficient de puternic, ne dă încredere, entuziasm și efectiv puterea de a face lucruri.
Și ce înseamnă focul, în lumea interioară? Înseamnă iubire. Iubirea este cea ne dă curajul de a învinge teama, pentru că de fapt atunci când iubești începi să vezi. Inima se transformă în ochiul care vede ceea ce mintea nu poate vedea. Vede conexiuni, vede complementarități, vede sacrificii, vede foarte multe lucruri care îi dau puterea în cele din urmă să ierte și să-l îmbrățișeze pe cel care a suferit în noaptea ignoranței sale.

Amin!