Omul potrivit la locul potrivit? Chiar așa...

De la un timp, de când am renunțat la locul meu de muncă clasic, din domeniul bugetar, am început să particip mai des, ca figurant, pe la diverse filmări. Fie că sunt reclame la ciocolată, bere sau companie de telefonie, fie că sunt filme sau farse tv, aceste evenimente, pe lângă minima recompensă financiară pe care o oferă, mi-au dat și posibilitatea de a observa oamenii în diversitatea lor și de a trage unele concluzii despre comportamentul lor.

Pentru cei care nu știu, munca de figurant (ce ciudat sună!) înseamnă, de cele mai multe ori, a fi prezent timp de 12-14 ore pe zi ”pe platou”, fie că acesta e unul amenajat special, cum sunt studiourile Media Pro de la Buftea, fie că este unul oarecum natural, precum un stadion sau o cafenea.  În general, marea majoritate a timpului stai și aștepți, timpul efectiv în care se filmează cu tine ca participant de fundal fiind poate mai puțin de jumătate din cât stai efectiv acolo.

În timpul când nu ești în fața camerei, poți asculta muzică la mobil de exemplu (dacă ai la ce), poți scrie

Sursă foto: http://www.sxc.hu/

mesaje pe Facebook la Iphone, sau poți socializa cu ceilalți participanți. Iar când ești efectiv în postura pentru care ai fost chemat acolo, aceea de figurant, trebuie să fii atent la indicațiile regizorului sau ale celui care conduce ”acțiunea” pe platou, exact cum la o orchestră fiecare instrumentist trebuie să știe ce are de cântat dar și CÂND trebuie să intre cu partitura lui.  Treaba asta e foarte importantă, deși nu pare, pentru că dacă un singur om se desincronizează sau face ceva care nu se potrivește cu tabloul general (de exemplu, ține o plasă de plastic în mână, la un meci de box de lux), atunci trebuie repetat totul.

Ce se cere, așadar de la un figurant este: să fie punctual și să respecte angajamentele pe care și le-a luat, să coopereze cu echipa de filmare, în sensul de a face ce i se spune fără să comenteze prea mult sau să negocieze, și în fine, ceva antrenament la picioare, pentru că se stă mult în picioare.

Bun, să trecem acum la subiectul acestui articol. Ce am observat eu în timpul participării la fimări?

Că indiferent de cât timp se stă, de condițiile de filmare, de banii pe care-i primesc, întotdeauna, dar întotdeauna vor fi oameni, nu puțini, care vor cârcoti și vor dori să termine cât mai repede, să își ia banii și să plece acasă. Pentru mine a fost un exercițiu foarte bun să văd multiplele fețe ale aroganței făcând spectacol în spatele camerelor de filmări. Să văd cum oamenii se cred atât de importanți, de speciali, de capabili, încât situația în care se află nu poate fi decât o nedreptate, un lucru de care indirect sunt responsabili cei care fac reclama sau filmul cu pricina, pentru că nu văd toate aceste lucruri și îi pun în postura umilitoare de simpli figuranți....

Câtă ironie, s-ar putea spune! Să fii atât de bun, de inteligent, și totuși, practic, să pierzi o zi din viață fiind un simplu trecător, timp de 1-2 secunde, într-o reclamă care durează 30.

Asta mă duce spre al doilea punct important pe care l-am bifat în agenda minții mele, de pe urma participării la aceste evenimente. Am ajuns la el în urma participării la o reclamă pentru o mașină, în care nu apărea nici o mașină, ci doi boxeri adevărați din Statele Unite care au avut un meci destul de aproape de unul real. La această reclamă au participat în jur de 1500 de oameni, ca figuranți, ceea ce a însemnat câteva ore bune pierdute doar cu completat contracte, dat costume și chestii pur administrative.

Am observat în timpul celor 2 zile de filmare la această reclamă că sunt anumiți oameni care știu să relaționeze cu alți oameni, într-un mod care să îi respecte și să îi facă să acționeze în direcția dorită fără utilizarea forței sau autorității pure. Îmi amintesc de exemplu de Kelly, omul care era un fel de regizor executiv, și care la începutul primei zile, după ce ne-a explicat ce ar trebui să facem și care va fi desfășurarea filmărilor, a agitat puțin spiritele (a trezit energia, mai exact) îndemnând oamenii să scandeze ”ROMANIA!”, ca și cum am fi fost la un meci de fotbal. A fost o manipulare abilă a energiei din sală, și a oamenilor până la urmă, dar foarte inspirată, trebuie să recunosc.

Un alt personaj interesant, din stafful echipei de filmare, a fost Horațiu, un tip care dădea instrucțiuni despre cum să ne mutăm și unde. Diferit ca temperament de Kelly, care e mai degrabă sangvinic, Horațiu ne ruga frumos să facem una sau alta, și mai că nu ne dădea și o ciocolată.

Însă, evident nu toți erau așa. O să relatez un episod mai tensionat, ca să înțelegeți la ce mă refer.

În a doua zi de filmare, când ne apropiam de final, după vreo 3 ore de așteptat mai mult decât filmat efectiv, într-o sală în care era foarte cald iar apa era în afara incintei de filmare, oamenii deveniseră foarte nervoși pentru că nu se făcuse nici o pauză de la prânz. Să stai 3 ore fără apă, fără să te duci la toaletă, și să mai trebuiască să și faci pe suporterul înfocat care strigă și gesticulează din când în când, nu  e ușor nici pentru un tânăr, darmite pentru un pensionar de 60 de ani.

La un moment dat devin conștient de faptul că cei din jur sunt foarte negativi, nerăbdători, clevetitori (”Ce dracu le ia atâta să pregătească cadrul?! Da, mai multă energie, de unde atâta energie?!”), și că eu totuși nu am acest dialog interior. În paranteză fie spus, am încercat în permanență să îmi amintesc de mine și să fiu prezent 100% acolo. La un moment dat însă, mi s-a făcut sete, de fapt cred că am devenit conștient de senzația de sete pe care o aveam de ceva timp, și am hotărât să mă duc să îl rog pe Alex, tipul de la agenția de casting care mă chemase acolo,  să îmi aducă un pahar cu apă. Bidoanele cu apă de 10l erau imediat la ieșirea din arena improvizată la Romexpo, deci era o treabă de 1 minut.

Sursa foto: http://www.sxc.hu/

Mă duc așadar spre el, omul mă vede și îmi spune de la 3 m înainte să ajung la el că nu se face pauză și că nu pot să ies. El păzea ieșirea, împreună cu niște bodygarzi și încă cineva. Îi spun că nu vreau să ies, dar îl rog să îmi aducă un pahar cu apă de la bidoanele din spatele lui, pentru că mi-e foarte sete. Îmi răspunde că nu mai sunt pahare. Îi zic că trebuie să găsească unul pe acolo. Omul refuză orice rugăminte de-a mea. Unul din bodygarzii de lângă îl ajută să mă îndepărteze, spunând ceva de genul ”Hai valea, că ne-am săturat să stăm după voi!”, în traducere: ”Din cauza ta (a voastră) stăm noi aici, pe căldura asta, așa târziu, pentru că cereți pauze și nu faceți ce vi se spune.” Lucru absolut fals, din punctul MEU de vedere.

Deși  eram furios și i-aș fi dat vreo două palme lui Alex pentru că nu a fost în stare să fie uman pentru 2 minute, lașul din mine a câștigat și m-am întors la locul meu fără să mai zic nimic, ca omul care tace și înghite în sec, că n-are ce face (sau asta îi spune mintea lui...).

După ce m-am întors la locul meu, i-am zis lui Horațiu, tipul de care ziceam mai devreme, să ne aducă niște apă, că stăm de 3 ore pe uscat. A zis că nu au bidoane mici, de 2 litri, ca să aducă în spațiul de filmare.  L-am crezut.

Am simțit însă atunci ceva interesant. Era o energie de furie în creștere în sală, iar dacă cineva, poate eu, poate altcineva, ar fi dorit, ar fi putut să direcționeze acea energie foarte ușor împotriva celor care conduceau ostilitățile, adică echipa de filmare. Imaginea care mi-a venit a fost aceea a unei camere pline cu gaz, în care o singură scânteie e de ajuns pentru a declanșa explozia.

Ei bine, explozia nu a avut loc, însă o mică revoluție a avut loc, pentru că după câteva minute oamenii au început să iasă din cadru, fără să mai țină cont de cei care le spuneau că nu e încă pauză, și  că trebuie să stea unde sunt.  Au ieșit 2-3-10 și apoi și alții, ca oile. Coordonatorii din echipa de filmare nu au avut altceva de făcut decât să ia situația ca atare și să anunțe o pauză mică de apă și pipi.

Ei bine, reflectând la toate cele întâmplate, și în lumina celor spuse mai sus, apropo de ierarhie, aroganță și umilință, mi-am dat seama de ce unii oamenii sunt regizori sau șefi peste mai mulți oameni, iar alții sunt doar coordonatori de figurație și simpli executanți.  Pentru că atât pot duce fiecare(în traducere: aceasta e capacitatea lor control conștient al emoțiilor, dar despre asta în alt articol). Am înțeles atunci că fiecare om are exact locul pe care îl merită, și că în esență, nu există nedreptate pe lumea asta, ci poate doar un refuz de a vedea lucrurile așa cum sunt ele de fapt. Albe, negre, roz-turcoaz...

In vizita la oracolul din Pipera….(II)

Citiți și prima parte a articolului aici.

  

Așa, unde rămăsesem?

Deci am plecat de la dna Andreea, cu un DVD cu filmul ”Avatar” în ghiozdan, și cu sufletul mai ușurat că am povestit despre niște lucruri foarte personale către un străin pe care îl simțeam totuși destul de aproape. Asta se întâmpla în seara zilei de 6.03.2013, undeva între orele 5 și 7 pm, pentru cei fascinați de numerologie.

Am ajuns acasă, și mă gândeam dacă să mă uit la film atunci sau a doua zi. Pentru că filmul dura vreo două ore și ceva (162 de minute, ca să fim preciși), și pentru că aveam o stare de oarecare oboseală, decid să mă uit la el a doua zi până în prânz. În felul ăsta nici nu amestecam impresiile și senzațiile pe care le aveam în urma acestei consultații cu filmul, și lăsam și noaptea să așeze cumva lucrurile.

Înainte să continui cu povestea, vreau să mai spun că în acea săptămână se mai întâmplau niște lucruri semnificative. Respectiv am avut unele discuții și împărtășiri cu fata de care mă despărțisem de revelion, chiar luni și marți (4 și 5 martie), într-un mod mai deschis și mai direct decât mi-aș fi imaginat vreodată, fapt care mi-a deschis și mai mult inima spre necunoscut. Am putut să-i spun de exemplu, că mi s-a părut nefiresc să mă sărute dacă nu mă iubește. :) Și ea a recunoscut că știa cumva înăuntrul ei că nu sunt ”omul potrivit” pentru ea, dar că s-a complăcut în acea incertitudine.

Încă un lucru de menționat despre acea săptămână este că atunci făceam un exercițiu de imaginație, împreună cu mai mulți prieteni, în care încercam să ne vizualizăm fără cap, în tot ceea ce făceam și oriunde eram. Ideea tehnicii este de a te conecta mai mult la spațiul inimii, și de a privi lumea nu prin ochii minții ci prin ochiul blând și iubitor al inimii. Pentru mine, unul din efecte a fost că nu mai îmi venea să mă uit în oglindă dimineața. Din moment ce nu mai aveam cap, la ce era să mă uit?

Acum să revenim la povestea principală.

Am adormit așadar și am visat-o pe M, care era lângă mine, și apoi trebuia să ne mutăm dintr-o cameră cu toate catrafusele și o văd că pleacă dar e cu altcineva, și se joacă în felul ei unic cu acel băiat. Îmi rămâne în minte imaginea ei ca o fotografie a unei actrițe, mult mai frumoasă și mai curată decât o știam eu.

Și mă trezesc foarte devreme, pe la 5, 5 jumătate, foarte odihnit și cu o stare de luciditate ca de transă. Meditez vreo oră, după care mă culc din nou. La trezire, după ce îmi fac toaleta obișnuită, dau drumul la calculator și mă uit la ”Avatar”. Un film apărut în 2009, deci cam expirat, dar pe care eu nu am simțit nevoia să îl văd, deși se vorbea foarte mult despre el în jurul meu. De câțiva ani buni pur și simplu nu mai simt nevoia nici să mă uit la filme, nici să citesc cărți. Creierul meu se pare că a ajuns la o saturație și trebuie să se mai spele înainte de a scrie ceva nou pe el.

Deci mă uit la film, care nu are subtitrare în română, și sunt nevoit să îmi pun la treabă abilitățile de limbi străine pentru a înțelege cât de cât despre ce e vorba. Filmul are într-adevăr o semnificație spirituală, practic e vorba de eterna luptă dintre vechi și nou, dintre profan și sacru, dintre inconștiență și conștiință. În ”Matrix” îl aveam pe Neo și pe Smith, cele două fețe antagoniste ale aceluiași personaj, aici îl avem pe Jake și Avatarul său.

Ce mă atinge pe mine însă nu sunt efectele speciale și nici ideea propriu-zisă a filmului, ci momentul în care Avatarul lui Jake se află sub bătaia arcului lui Neytiri, și vin să se așeze pe el niște creaturi gingașe ca niște meduze, ca un semn pentru ea că nu ar trebui să îl ucidă. Am văzut în asta o manifestare a iubirii, care a devenit vizibilă prin alăturarea forței brute (mușchii lui Jake, arcul lui Neytiri) cu delicatețea acelor ființe virtuale. Mi-au dat lacrimile.

Și din nou, la scenele de luptă în care solidaritatea băștinașilor era pusă la încercare, am fost emoționat până la lacrimi. Simțeam că e ca o luptă a dreptății împotriva nedreptății, a adevărului împotriva minciunii, în care parcă eram și eu implicat.

Cam asta a fost cu filmul ”Avatar”.

Ce îmi mai aduc aminte este că mă uitam pe fereastră, din camera mea, și vedeam pescărușii zburând și plutind ușor pe cer, ca într-un dans cu vântul. Era atâta poezie în zborul lor lent...

Toată ziua am avut senzația că trăiesc într-un alt film al vieții mele, nu în cel pe care-l știam. Totul se mișca atât de lent, totul în jurul meu părea schimbat, transfigurat, altfel. Aveam o tăcere în mine din altă lume. Și chiar mă întrebam atunci oare cât o să țină starea asta? E ceva temporar sau nu?

Între timp mi-am revenit. Sentimentul de magie a dispărut, dar ecoul său e încă acolo și probabil va renaște din nou, într-o zi la fel de specială ca acel 7 martie 2013.

Câinele, lanțul și familia.

 Până vine episodul 2 din experiența asociată vizitei la Oracolul din Pipera, despre care am povestit într-un prim articol, o să vă povestesc acum despre o întâmplare care a avut loc de curând, legată de familia mea. Personajele filmului sunt: Eu, Mama, Tata, Câinele familiei, Fratele meu.  Despre ce e vorba?

Înainte de a intra în ce s-a întâmplat efectiv, o să vă spun contextul.  Părinții mei au o casă la curte, unde acum nu locuiește nimeni, dar este un câțel, mai exact o cățea, care să spunem că păzește ce e pe acolo. Și pentru că nu stă nimeni acolo, trebuie să mergem regulat să dăm de mâncare cățelului. De obicei, lucrul ăsta îl face tata, care e pensionar și are mai mult timp liber la dispoziție.  Uneori mai merg și eu sau mama, iar când suntem plecați, fratele meu mai mare, care a stat acolo o bună bucată de timp și care acum stă la casa lui cu soția și copilul.

Să mai spun că acest cățel a stat legat 99% din timp, lângă cotețul lui, cu un lanț de vreo 2 m. Singurele dăți în care s-a bucurat de mai multă libertate de mișcare a fost când scăpa din lanț sau atunci când i-am dat eu drumul, din care o dată și pe stradă.

Ei, de câteva zile cățelușa noastră era cam bolnăvioară, și nu prea mai mânca, nu mai lătra, aparent trăgea să moară. Ea are oricum vreo 10 ani, și se pare că nu prea mai aude bine.  Eu când am aflat de asta, mi s-a aprins un beculeț. M-am gândit să mă duc într-o zi să îi dau eu de mâncare și apoi s-o las liberă pe stradă. Aproape de fiecare dată când mă duceam la ea, simțeam așa o strângere de inimă când o vedeam acolo singură, și pe deasupra legată cu lanțul. Dar, rațiunea și comoditatea până la urmă, două aspecte pe care le-am moștenit de la tatăl meu, în primul rând, m-au împiedicat să acționez pentru a-i face viața mai plăcută acestui animal. Cu o singură excepție, de care am zis mai sus.

Așa că, atunci când am auzit că trăgea să moară, m-am gândit că n-o să-mi iert dacă nu ajung la curte să îi dau drumul.  Plus că mi s-a părut și un moment bun, din punct de vedere psihologic, pentru ai mei, fiind  mai probabil ca ei să uite de atașamentul lor stupid față de cățel, pus acum în fața unei posibile despărțiri pe cale naturală. Zis și făcut.

M-am dus așadar duminică după amiază, printre picături de ploaie, să îi dau de mâncare cățelului și să îi ofer ceva ce ar fi trebuit demult: libertatea!

Am ajuns acolo, și am văzut că stătea în cușca lui, dormea. Inițial am crezut că murise, pentru că de obicei când ajung acolo, imediat după ce am deschis poarte începe să latre de bucurie. M-am dus la ea, am mângâiat-o pe cap, am vorbit puțin cu ea. Nu dădea semne că poate să se ridice. După câteva minute însă, s-a trezit și s-a ridicat în picioare, și a mâncat oasele pe care i le adusesem. Mm, dacă mănâncă înseamnă că mai vrea să trăiască, mi-am zis. Între timp, ploaia mai venea cu stropi deși din când în când, și mă întrebam dacă în aceste condiții e o idee bună să-i dau drumul.

Până la urmă, când am văzut că s-a liniștit ploaia, i-am dat drumul cățelului. Și a plecat încet, dar sigur spre poartă. Mergea cam șleampăt, de abea se ținea pe picioare, îi amorțiseră probabil, de la atâta nemișcare. Și când am deschis și ușa de la curte, a ieșit afară fără să clipească.

Apoi m-am uitat să văd ce face.  A luat-o pe stradă, ușor, ușor, a început să miroasă diverse obiecte, ca animalul. După vreo 15-20 de minute,  am strigat la ea să vină înapoi. Bineînțeles că nu m-a auzit, sau oricum nu m-a ascultat. M-am dus apoi la ea, să vorbesc cu ea, și o conving cumva să vină din nou în curte. Mergea câțiva pași cu mine, apoi se oprea și o lua înapoi. M-am făcut apoi că plec, să văd dacă se duce spre casă. Știam că data trecută când îi dădusem drumul, așa am convins-o să se întoarcă. Acum însă nu a mai funcționat.

Până la urmă, m-am dus să iau o sârmă, ceva, să o trag mai cu forța așa spre casă. Am mers ce am mers cu ea, și apoi nu mai vroia să meargă. Atunci am zis, ok, cum vrei tu. Am dezlegat sârma cu care o legasem temporar, și am plecat. Nu a venit după mine. Și am plecat acasă.

Ajuns acasă, trebuia să mă pregătesc cumva de reacțille alor mei. Eu nu regretam oricum ce am făcut, m-am gândit că dacă o să vrea vină înapoi, o să vină a doua zi după mâncare. Sau o să stea pe acolo pe stradă. Dar, pentru că mă așteptam ca ai mei să mă certe ca pe un copil care nu știe ce face, deși știam foarte bine ce fac, am zis c o să le zic după ce îmi fac meditația de seara, Meditația Osho Kundalini,  ca să nu îmi stric bunătate de meditație cu asta.

Buun. Se încheie meditația și mă duc în sufragerie, unde ai mei se uitau la un film pe ProTv, românesc, în care un el și o ea se certau cu foc.  Privirile erau captivate de ce se întâmpla pe ecran, așa că mă gândesc că e un moment bun să sparg hipnoza cu știrea mea inedită: ”Mâine cănd o să te duci la curte o să găsești câțelul pe stradă, dacă o să-l mai găsești”, zic. Ha? Cum? Păi de ce? Le-am explicat pe scurt cum a fost, și doar mama mea se pare că a înțeles de ce am făcut-o. Tata mi-a dat o replică clasică de-a lui: ”Ce minte ai și tu!” Și apoi, ceva de genul: ”Cum să lași cățelul pe stradă? Să moară pe stradă?” Zic: ”Ce importanță are dacă moare pe stradă sau în coteț?” Pentru mintea lui îngustă și posesivă însă, nu avea sens ce spuneam eu.

S-au dus până la urmă la curte, să aducă cățelul în curte, dacă îl mai găseau pe stradă. L-au găsit, dar se pare că nu a vrut nici măcar să se ridice. Așa că l-au lăsat acolo până a doua zi. Când tatăl meu, după ce a rămas singur, l-a adus cumva cu forța, cu lanțul de gât, înapoi. Astazi, în a treia zi, aud că și-a revenit. Foarte bine.

Tot azi am vorbit și cu fratele meu, care mă sunase ieri să mă întrebe, citez: ”Ce a fost în capul meu, să-i dau drumul cățelului pe stradă?” Păi, să simtă și el că e liber, zic. Apoi începe cu argumentele raționale gen: ”dacă mușca pe cineva?  Câinii sunt imprevizibili! Trebuia să îl bagi la loc în curte, dacă i-ai dat drumul.” Și chestia care chiar m-a enervat: ”Să nu mai aud că faci d-astea!” WTF? Eram deja un copil mic care a făcut o boacănă și el îmi explica părintește ce e bine și ce e rău. Îmi explica cum a stat acolo atâția ani și s-a atașat de cățel. Și atât de tare ce i-a păsat de el, nu s-a dus măcar o dată cu el în parcul care e la doi pași, să îl plimbe, să vadă și amărâtul ăsta de cățel și altceva decât curtea aia în care stă.  L-au ținut legat, și el și părinții mei, atâția ani, mai rău ca un animal care trage la căruțe.

Cam asta a fost.

Pentru mine a fost uimitor să văd cât de orbi pot fi oamenii, atunci când inima lor e închisă. Și cum inventează tot felul de raționalizări ca să-și justifice așa zisa afecțiune, în care de fapt nu e vorba nicidecum de o altă ființă, în acest caz un câine, ci de propriul egoism și posesivitate.

Și mi s-a mai părut interesant și faptul că deși avea libertate completă de mișcare, cățelul a rămas pe stradă și nu s-a dus în lumea largă cum se spune.  Ce înseamnă o viață trăită legat cu lanțul....Oare așa sunt și oamenii? Cred că da.