Inocența copilăriei...

Azi la o serbare de sfârșit de an, la grădiniță, un băiețel, unicul de pe scenă, având în spate 14 fetițe drăgălașe, în timp ce își spunea poezia, cu microfonul într-o mână, cu cealaltă mână ce credeți că făcea? Se scărpina la....o-oo..:)
Haios, dar totuși, explicabil, având în vedere densitatea feminină din peisaj....

PS. În paralel, la un rând în fața mea, un băiețel ce ziceți că făcea cu niște fetițe blonde și drăguțe? Le pupa din 2 în 2 minute. Uneori și pe gură! Mi-am zis în sinea mea, ”Puștiulică ăsta clar are să-mi transmită un mesaj DOAR pentru mine.”
Nu vă imaginați că fetele stăteau să fie pupate. Dar ce le mai plăcea...:D

Sursa foto: http://libbiewicket.com

Frumusețea ca închinare...

Poezia este rugăciunea mea.
Recunoștința mea făcută vizibilă.
Calea mea de a spune, ”Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat să trăiesc atâta frumusețe în viața asta.”

Sursa foto: imgbuddy.com

Sarea și adevărul...

Zilele trecute m-am tăiat la degetul mare de la mâna dreaptă. Pe lângă activitățile artistice care au fost împiedicate, parțial, de acest incident, și o grijă să nu mă ud prea des la rana respectivă, întâmplarea mi-a creat și un disconfort care s-a dovedit revelator, atunci când am vrut să pun sare la ce mâncam. Pentru că eu folosesc modul învechit de a lua sare cu degetele, iar degetul mare este unul din ele.

Ce mi-am dat eu seama atunci?

Că sarea asta se aseamănă foarte mult cu adevărul, în sensul că pe o parte te doare atunci când o pui pe o rană deschisă, dar pe de altă parte, tot atunci te poate ajuta să te vindeci mai repede. Astea fiind zise, probabil că zicala ”Adevărul doare”, ar trebui completată cu o a doua parte, ”dar tot el te și vindecă.”

Sursa foto: http://genius.com

De profundis, printre oameni...

Zilele astea, la o filmare, o dna care a stat mai toata ziua in casa in care se filma (mai exact în bucătărie), comentând că a nimerit într-un cavou (de la frigul specific), se apropie de mine, care eram mai la soare, la o distanță mai mica decât spațiul clasic de politețe, își aprinde o țigară, și după câteva minute de liniște, îmi zice privindu-mă în ochi și parcă cu un zâmbet ascuns: ”Scuză-mă că am intrat așa..mă gândeam așa, la noi oamenii, ce trecători suntem pe lumea asta (citez din memorie)...”.

Mă uit la ea, și pentru câteva secunde, nu-mi dau seama dacă glumește sau vorbește serios (unii oamenii au darul ăsta, se pare, să aibă un iz hilar chiar și când spun lucruri serioase....). Apoi, fără să mă gândesc prea mult, îi zic, cu seriozitate: ”Poate că acest gând e o invitație de a găsi ceva care nu este trecător...”.

Nici acum n-aș putea să spun dacă a glumit sau nu.

Ce pot să spun însă e că, indiferent de atitudinea celuilalt, dacă crezi în ceea ce exprimi, poți schimba întreaga atmosferă și atitudine.