Inocența copilăriei...

Azi la o serbare de sfârșit de an, la grădiniță, un băiețel, unicul de pe scenă, având în spate 14 fetițe drăgălașe, în timp ce își spunea poezia, cu microfonul într-o mână, cu cealaltă mână ce credeți că făcea? Se scărpina la....o-oo..:)
Haios, dar totuși, explicabil, având în vedere densitatea feminină din peisaj....

PS. În paralel, la un rând în fața mea, un băiețel ce ziceți că făcea cu niște fetițe blonde și drăguțe? Le pupa din 2 în 2 minute. Uneori și pe gură! Mi-am zis în sinea mea, ”Puștiulică ăsta clar are să-mi transmită un mesaj DOAR pentru mine.”
Nu vă imaginați că fetele stăteau să fie pupate. Dar ce le mai plăcea...:D

Sursa foto: http://libbiewicket.com

Frumusețea ca închinare...

Poezia este rugăciunea mea.
Recunoștința mea făcută vizibilă.
Calea mea de a spune, ”Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat să trăiesc atâta frumusețe în viața asta.”

Sursa foto: imgbuddy.com

Sarea și adevărul...

Zilele trecute m-am tăiat la degetul mare de la mâna dreaptă. Pe lângă activitățile artistice care au fost împiedicate, parțial, de acest incident, și o grijă să nu mă ud prea des la rana respectivă, întâmplarea mi-a creat și un disconfort care s-a dovedit revelator, atunci când am vrut să pun sare la ce mâncam. Pentru că eu folosesc modul învechit de a lua sare cu degetele, iar degetul mare este unul din ele.

Ce mi-am dat eu seama atunci?

Că sarea asta se aseamănă foarte mult cu adevărul, în sensul că pe o parte te doare atunci când o pui pe o rană deschisă, dar pe de altă parte, tot atunci te poate ajuta să te vindeci mai repede. Astea fiind zise, probabil că zicala ”Adevărul doare”, ar trebui completată cu o a doua parte, ”dar tot el te și vindecă.”

Sursa foto: http://genius.com

De profundis, printre oameni...

Zilele astea, la o filmare, o dna care a stat mai toata ziua in casa in care se filma (mai exact în bucătărie), comentând că a nimerit într-un cavou (de la frigul specific), se apropie de mine, care eram mai la soare, la o distanță mai mica decât spațiul clasic de politețe, își aprinde o țigară, și după câteva minute de liniște, îmi zice privindu-mă în ochi și parcă cu un zâmbet ascuns: ”Scuză-mă că am intrat așa..mă gândeam așa, la noi oamenii, ce trecători suntem pe lumea asta (citez din memorie)...”.

Mă uit la ea, și pentru câteva secunde, nu-mi dau seama dacă glumește sau vorbește serios (unii oamenii au darul ăsta, se pare, să aibă un iz hilar chiar și când spun lucruri serioase....). Apoi, fără să mă gândesc prea mult, îi zic, cu seriozitate: ”Poate că acest gând e o invitație de a găsi ceva care nu este trecător...”.

Nici acum n-aș putea să spun dacă a glumit sau nu.

Ce pot să spun însă e că, indiferent de atitudinea celuilalt, dacă crezi în ceea ce exprimi, poți schimba întreaga atmosferă și atitudine.

Sfârșitul luptătorului...

Care este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui luptător?
Să înceapă să-și iubească dușmanii.

Omul potrivit la locul potrivit? Chiar așa...

De la un timp, de când am renunțat la locul meu de muncă clasic, din domeniul bugetar, am început să particip mai des, ca figurant, pe la diverse filmări. Fie că sunt reclame la ciocolată, bere sau companie de telefonie, fie că sunt filme sau farse tv, aceste evenimente, pe lângă minima recompensă financiară pe care o oferă, mi-au dat și posibilitatea de a observa oamenii în diversitatea lor și de a trage unele concluzii despre comportamentul lor.

Pentru cei care nu știu, munca de figurant (ce ciudat sună!) înseamnă, de cele mai multe ori, a fi prezent timp de 12-14 ore pe zi ”pe platou”, fie că acesta e unul amenajat special, cum sunt studiourile Media Pro de la Buftea, fie că este unul oarecum natural, precum un stadion sau o cafenea.  În general, marea majoritate a timpului stai și aștepți, timpul efectiv în care se filmează cu tine ca participant de fundal fiind poate mai puțin de jumătate din cât stai efectiv acolo.

În timpul când nu ești în fața camerei, poți asculta muzică la mobil de exemplu (dacă ai la ce), poți scrie

Sursă foto: http://www.sxc.hu/

mesaje pe Facebook la Iphone, sau poți socializa cu ceilalți participanți. Iar când ești efectiv în postura pentru care ai fost chemat acolo, aceea de figurant, trebuie să fii atent la indicațiile regizorului sau ale celui care conduce ”acțiunea” pe platou, exact cum la o orchestră fiecare instrumentist trebuie să știe ce are de cântat dar și CÂND trebuie să intre cu partitura lui.  Treaba asta e foarte importantă, deși nu pare, pentru că dacă un singur om se desincronizează sau face ceva care nu se potrivește cu tabloul general (de exemplu, ține o plasă de plastic în mână, la un meci de box de lux), atunci trebuie repetat totul.

Ce se cere, așadar de la un figurant este: să fie punctual și să respecte angajamentele pe care și le-a luat, să coopereze cu echipa de filmare, în sensul de a face ce i se spune fără să comenteze prea mult sau să negocieze, și în fine, ceva antrenament la picioare, pentru că se stă mult în picioare.

Bun, să trecem acum la subiectul acestui articol. Ce am observat eu în timpul participării la fimări?

Că indiferent de cât timp se stă, de condițiile de filmare, de banii pe care-i primesc, întotdeauna, dar întotdeauna vor fi oameni, nu puțini, care vor cârcoti și vor dori să termine cât mai repede, să își ia banii și să plece acasă. Pentru mine a fost un exercițiu foarte bun să văd multiplele fețe ale aroganței făcând spectacol în spatele camerelor de filmări. Să văd cum oamenii se cred atât de importanți, de speciali, de capabili, încât situația în care se află nu poate fi decât o nedreptate, un lucru de care indirect sunt responsabili cei care fac reclama sau filmul cu pricina, pentru că nu văd toate aceste lucruri și îi pun în postura umilitoare de simpli figuranți....

Câtă ironie, s-ar putea spune! Să fii atât de bun, de inteligent, și totuși, practic, să pierzi o zi din viață fiind un simplu trecător, timp de 1-2 secunde, într-o reclamă care durează 30.

Asta mă duce spre al doilea punct important pe care l-am bifat în agenda minții mele, de pe urma participării la aceste evenimente. Am ajuns la el în urma participării la o reclamă pentru o mașină, în care nu apărea nici o mașină, ci doi boxeri adevărați din Statele Unite care au avut un meci destul de aproape de unul real. La această reclamă au participat în jur de 1500 de oameni, ca figuranți, ceea ce a însemnat câteva ore bune pierdute doar cu completat contracte, dat costume și chestii pur administrative.

Am observat în timpul celor 2 zile de filmare la această reclamă că sunt anumiți oameni care știu să relaționeze cu alți oameni, într-un mod care să îi respecte și să îi facă să acționeze în direcția dorită fără utilizarea forței sau autorității pure. Îmi amintesc de exemplu de Kelly, omul care era un fel de regizor executiv, și care la începutul primei zile, după ce ne-a explicat ce ar trebui să facem și care va fi desfășurarea filmărilor, a agitat puțin spiritele (a trezit energia, mai exact) îndemnând oamenii să scandeze ”ROMANIA!”, ca și cum am fi fost la un meci de fotbal. A fost o manipulare abilă a energiei din sală, și a oamenilor până la urmă, dar foarte inspirată, trebuie să recunosc.

Un alt personaj interesant, din stafful echipei de filmare, a fost Horațiu, un tip care dădea instrucțiuni despre cum să ne mutăm și unde. Diferit ca temperament de Kelly, care e mai degrabă sangvinic, Horațiu ne ruga frumos să facem una sau alta, și mai că nu ne dădea și o ciocolată.

Însă, evident nu toți erau așa. O să relatez un episod mai tensionat, ca să înțelegeți la ce mă refer.

În a doua zi de filmare, când ne apropiam de final, după vreo 3 ore de așteptat mai mult decât filmat efectiv, într-o sală în care era foarte cald iar apa era în afara incintei de filmare, oamenii deveniseră foarte nervoși pentru că nu se făcuse nici o pauză de la prânz. Să stai 3 ore fără apă, fără să te duci la toaletă, și să mai trebuiască să și faci pe suporterul înfocat care strigă și gesticulează din când în când, nu  e ușor nici pentru un tânăr, darmite pentru un pensionar de 60 de ani.

La un moment dat devin conștient de faptul că cei din jur sunt foarte negativi, nerăbdători, clevetitori (”Ce dracu le ia atâta să pregătească cadrul?! Da, mai multă energie, de unde atâta energie?!”), și că eu totuși nu am acest dialog interior. În paranteză fie spus, am încercat în permanență să îmi amintesc de mine și să fiu prezent 100% acolo. La un moment dat însă, mi s-a făcut sete, de fapt cred că am devenit conștient de senzația de sete pe care o aveam de ceva timp, și am hotărât să mă duc să îl rog pe Alex, tipul de la agenția de casting care mă chemase acolo,  să îmi aducă un pahar cu apă. Bidoanele cu apă de 10l erau imediat la ieșirea din arena improvizată la Romexpo, deci era o treabă de 1 minut.

Sursa foto: http://www.sxc.hu/

Mă duc așadar spre el, omul mă vede și îmi spune de la 3 m înainte să ajung la el că nu se face pauză și că nu pot să ies. El păzea ieșirea, împreună cu niște bodygarzi și încă cineva. Îi spun că nu vreau să ies, dar îl rog să îmi aducă un pahar cu apă de la bidoanele din spatele lui, pentru că mi-e foarte sete. Îmi răspunde că nu mai sunt pahare. Îi zic că trebuie să găsească unul pe acolo. Omul refuză orice rugăminte de-a mea. Unul din bodygarzii de lângă îl ajută să mă îndepărteze, spunând ceva de genul ”Hai valea, că ne-am săturat să stăm după voi!”, în traducere: ”Din cauza ta (a voastră) stăm noi aici, pe căldura asta, așa târziu, pentru că cereți pauze și nu faceți ce vi se spune.” Lucru absolut fals, din punctul MEU de vedere.

Deși  eram furios și i-aș fi dat vreo două palme lui Alex pentru că nu a fost în stare să fie uman pentru 2 minute, lașul din mine a câștigat și m-am întors la locul meu fără să mai zic nimic, ca omul care tace și înghite în sec, că n-are ce face (sau asta îi spune mintea lui...).

După ce m-am întors la locul meu, i-am zis lui Horațiu, tipul de care ziceam mai devreme, să ne aducă niște apă, că stăm de 3 ore pe uscat. A zis că nu au bidoane mici, de 2 litri, ca să aducă în spațiul de filmare.  L-am crezut.

Am simțit însă atunci ceva interesant. Era o energie de furie în creștere în sală, iar dacă cineva, poate eu, poate altcineva, ar fi dorit, ar fi putut să direcționeze acea energie foarte ușor împotriva celor care conduceau ostilitățile, adică echipa de filmare. Imaginea care mi-a venit a fost aceea a unei camere pline cu gaz, în care o singură scânteie e de ajuns pentru a declanșa explozia.

Ei bine, explozia nu a avut loc, însă o mică revoluție a avut loc, pentru că după câteva minute oamenii au început să iasă din cadru, fără să mai țină cont de cei care le spuneau că nu e încă pauză, și  că trebuie să stea unde sunt.  Au ieșit 2-3-10 și apoi și alții, ca oile. Coordonatorii din echipa de filmare nu au avut altceva de făcut decât să ia situația ca atare și să anunțe o pauză mică de apă și pipi.

Ei bine, reflectând la toate cele întâmplate, și în lumina celor spuse mai sus, apropo de ierarhie, aroganță și umilință, mi-am dat seama de ce unii oamenii sunt regizori sau șefi peste mai mulți oameni, iar alții sunt doar coordonatori de figurație și simpli executanți.  Pentru că atât pot duce fiecare(în traducere: aceasta e capacitatea lor control conștient al emoțiilor, dar despre asta în alt articol). Am înțeles atunci că fiecare om are exact locul pe care îl merită, și că în esență, nu există nedreptate pe lumea asta, ci poate doar un refuz de a vedea lucrurile așa cum sunt ele de fapt. Albe, negre, roz-turcoaz...

In vizita la oracolul din Pipera….(II)

Citiți și prima parte a articolului aici.

  

Așa, unde rămăsesem?

Deci am plecat de la dna Andreea, cu un DVD cu filmul ”Avatar” în ghiozdan, și cu sufletul mai ușurat că am povestit despre niște lucruri foarte personale către un străin pe care îl simțeam totuși destul de aproape. Asta se întâmpla în seara zilei de 6.03.2013, undeva între orele 5 și 7 pm, pentru cei fascinați de numerologie.

Am ajuns acasă, și mă gândeam dacă să mă uit la film atunci sau a doua zi. Pentru că filmul dura vreo două ore și ceva (162 de minute, ca să fim preciși), și pentru că aveam o stare de oarecare oboseală, decid să mă uit la el a doua zi până în prânz. În felul ăsta nici nu amestecam impresiile și senzațiile pe care le aveam în urma acestei consultații cu filmul, și lăsam și noaptea să așeze cumva lucrurile.

Înainte să continui cu povestea, vreau să mai spun că în acea săptămână se mai întâmplau niște lucruri semnificative. Respectiv am avut unele discuții și împărtășiri cu fata de care mă despărțisem de revelion, chiar luni și marți (4 și 5 martie), într-un mod mai deschis și mai direct decât mi-aș fi imaginat vreodată, fapt care mi-a deschis și mai mult inima spre necunoscut. Am putut să-i spun de exemplu, că mi s-a părut nefiresc să mă sărute dacă nu mă iubește. :) Și ea a recunoscut că știa cumva înăuntrul ei că nu sunt ”omul potrivit” pentru ea, dar că s-a complăcut în acea incertitudine.

Încă un lucru de menționat despre acea săptămână este că atunci făceam un exercițiu de imaginație, împreună cu mai mulți prieteni, în care încercam să ne vizualizăm fără cap, în tot ceea ce făceam și oriunde eram. Ideea tehnicii este de a te conecta mai mult la spațiul inimii, și de a privi lumea nu prin ochii minții ci prin ochiul blând și iubitor al inimii. Pentru mine, unul din efecte a fost că nu mai îmi venea să mă uit în oglindă dimineața. Din moment ce nu mai aveam cap, la ce era să mă uit?

Acum să revenim la povestea principală.

Am adormit așadar și am visat-o pe M, care era lângă mine, și apoi trebuia să ne mutăm dintr-o cameră cu toate catrafusele și o văd că pleacă dar e cu altcineva, și se joacă în felul ei unic cu acel băiat. Îmi rămâne în minte imaginea ei ca o fotografie a unei actrițe, mult mai frumoasă și mai curată decât o știam eu.

Și mă trezesc foarte devreme, pe la 5, 5 jumătate, foarte odihnit și cu o stare de luciditate ca de transă. Meditez vreo oră, după care mă culc din nou. La trezire, după ce îmi fac toaleta obișnuită, dau drumul la calculator și mă uit la ”Avatar”. Un film apărut în 2009, deci cam expirat, dar pe care eu nu am simțit nevoia să îl văd, deși se vorbea foarte mult despre el în jurul meu. De câțiva ani buni pur și simplu nu mai simt nevoia nici să mă uit la filme, nici să citesc cărți. Creierul meu se pare că a ajuns la o saturație și trebuie să se mai spele înainte de a scrie ceva nou pe el.

Deci mă uit la film, care nu are subtitrare în română, și sunt nevoit să îmi pun la treabă abilitățile de limbi străine pentru a înțelege cât de cât despre ce e vorba. Filmul are într-adevăr o semnificație spirituală, practic e vorba de eterna luptă dintre vechi și nou, dintre profan și sacru, dintre inconștiență și conștiință. În ”Matrix” îl aveam pe Neo și pe Smith, cele două fețe antagoniste ale aceluiași personaj, aici îl avem pe Jake și Avatarul său.

Ce mă atinge pe mine însă nu sunt efectele speciale și nici ideea propriu-zisă a filmului, ci momentul în care Avatarul lui Jake se află sub bătaia arcului lui Neytiri, și vin să se așeze pe el niște creaturi gingașe ca niște meduze, ca un semn pentru ea că nu ar trebui să îl ucidă. Am văzut în asta o manifestare a iubirii, care a devenit vizibilă prin alăturarea forței brute (mușchii lui Jake, arcul lui Neytiri) cu delicatețea acelor ființe virtuale. Mi-au dat lacrimile.

Și din nou, la scenele de luptă în care solidaritatea băștinașilor era pusă la încercare, am fost emoționat până la lacrimi. Simțeam că e ca o luptă a dreptății împotriva nedreptății, a adevărului împotriva minciunii, în care parcă eram și eu implicat.

Cam asta a fost cu filmul ”Avatar”.

Ce îmi mai aduc aminte este că mă uitam pe fereastră, din camera mea, și vedeam pescărușii zburând și plutind ușor pe cer, ca într-un dans cu vântul. Era atâta poezie în zborul lor lent...

Toată ziua am avut senzația că trăiesc într-un alt film al vieții mele, nu în cel pe care-l știam. Totul se mișca atât de lent, totul în jurul meu părea schimbat, transfigurat, altfel. Aveam o tăcere în mine din altă lume. Și chiar mă întrebam atunci oare cât o să țină starea asta? E ceva temporar sau nu?

Între timp mi-am revenit. Sentimentul de magie a dispărut, dar ecoul său e încă acolo și probabil va renaște din nou, într-o zi la fel de specială ca acel 7 martie 2013.