In vizita la oracolul din Pipera….(II)

Citiți și prima parte a articolului aici.

  

Așa, unde rămăsesem?

Deci am plecat de la dna Andreea, cu un DVD cu filmul ”Avatar” în ghiozdan, și cu sufletul mai ușurat că am povestit despre niște lucruri foarte personale către un străin pe care îl simțeam totuși destul de aproape. Asta se întâmpla în seara zilei de 6.03.2013, undeva între orele 5 și 7 pm, pentru cei fascinați de numerologie.

Am ajuns acasă, și mă gândeam dacă să mă uit la film atunci sau a doua zi. Pentru că filmul dura vreo două ore și ceva (162 de minute, ca să fim preciși), și pentru că aveam o stare de oarecare oboseală, decid să mă uit la el a doua zi până în prânz. În felul ăsta nici nu amestecam impresiile și senzațiile pe care le aveam în urma acestei consultații cu filmul, și lăsam și noaptea să așeze cumva lucrurile.

Înainte să continui cu povestea, vreau să mai spun că în acea săptămână se mai întâmplau niște lucruri semnificative. Respectiv am avut unele discuții și împărtășiri cu fata de care mă despărțisem de revelion, chiar luni și marți (4 și 5 martie), într-un mod mai deschis și mai direct decât mi-aș fi imaginat vreodată, fapt care mi-a deschis și mai mult inima spre necunoscut. Am putut să-i spun de exemplu, că mi s-a părut nefiresc să mă sărute dacă nu mă iubește. :) Și ea a recunoscut că știa cumva înăuntrul ei că nu sunt ”omul potrivit” pentru ea, dar că s-a complăcut în acea incertitudine.

Încă un lucru de menționat despre acea săptămână este că atunci făceam un exercițiu de imaginație, împreună cu mai mulți prieteni, în care încercam să ne vizualizăm fără cap, în tot ceea ce făceam și oriunde eram. Ideea tehnicii este de a te conecta mai mult la spațiul inimii, și de a privi lumea nu prin ochii minții ci prin ochiul blând și iubitor al inimii. Pentru mine, unul din efecte a fost că nu mai îmi venea să mă uit în oglindă dimineața. Din moment ce nu mai aveam cap, la ce era să mă uit?

Acum să revenim la povestea principală.

Am adormit așadar și am visat-o pe M, care era lângă mine, și apoi trebuia să ne mutăm dintr-o cameră cu toate catrafusele și o văd că pleacă dar e cu altcineva, și se joacă în felul ei unic cu acel băiat. Îmi rămâne în minte imaginea ei ca o fotografie a unei actrițe, mult mai frumoasă și mai curată decât o știam eu.

Și mă trezesc foarte devreme, pe la 5, 5 jumătate, foarte odihnit și cu o stare de luciditate ca de transă. Meditez vreo oră, după care mă culc din nou. La trezire, după ce îmi fac toaleta obișnuită, dau drumul la calculator și mă uit la ”Avatar”. Un film apărut în 2009, deci cam expirat, dar pe care eu nu am simțit nevoia să îl văd, deși se vorbea foarte mult despre el în jurul meu. De câțiva ani buni pur și simplu nu mai simt nevoia nici să mă uit la filme, nici să citesc cărți. Creierul meu se pare că a ajuns la o saturație și trebuie să se mai spele înainte de a scrie ceva nou pe el.

Deci mă uit la film, care nu are subtitrare în română, și sunt nevoit să îmi pun la treabă abilitățile de limbi străine pentru a înțelege cât de cât despre ce e vorba. Filmul are într-adevăr o semnificație spirituală, practic e vorba de eterna luptă dintre vechi și nou, dintre profan și sacru, dintre inconștiență și conștiință. În ”Matrix” îl aveam pe Neo și pe Smith, cele două fețe antagoniste ale aceluiași personaj, aici îl avem pe Jake și Avatarul său.

Ce mă atinge pe mine însă nu sunt efectele speciale și nici ideea propriu-zisă a filmului, ci momentul în care Avatarul lui Jake se află sub bătaia arcului lui Neytiri, și vin să se așeze pe el niște creaturi gingașe ca niște meduze, ca un semn pentru ea că nu ar trebui să îl ucidă. Am văzut în asta o manifestare a iubirii, care a devenit vizibilă prin alăturarea forței brute (mușchii lui Jake, arcul lui Neytiri) cu delicatețea acelor ființe virtuale. Mi-au dat lacrimile.

Și din nou, la scenele de luptă în care solidaritatea băștinașilor era pusă la încercare, am fost emoționat până la lacrimi. Simțeam că e ca o luptă a dreptății împotriva nedreptății, a adevărului împotriva minciunii, în care parcă eram și eu implicat.

Cam asta a fost cu filmul ”Avatar”.

Ce îmi mai aduc aminte este că mă uitam pe fereastră, din camera mea, și vedeam pescărușii zburând și plutind ușor pe cer, ca într-un dans cu vântul. Era atâta poezie în zborul lor lent...

Toată ziua am avut senzația că trăiesc într-un alt film al vieții mele, nu în cel pe care-l știam. Totul se mișca atât de lent, totul în jurul meu părea schimbat, transfigurat, altfel. Aveam o tăcere în mine din altă lume. Și chiar mă întrebam atunci oare cât o să țină starea asta? E ceva temporar sau nu?

Între timp mi-am revenit. Sentimentul de magie a dispărut, dar ecoul său e încă acolo și probabil va renaște din nou, într-o zi la fel de specială ca acel 7 martie 2013.

Câinele, lanțul și familia.

 Până vine episodul 2 din experiența asociată vizitei la Oracolul din Pipera, despre care am povestit într-un prim articol, o să vă povestesc acum despre o întâmplare care a avut loc de curând, legată de familia mea. Personajele filmului sunt: Eu, Mama, Tata, Câinele familiei, Fratele meu.  Despre ce e vorba?

Înainte de a intra în ce s-a întâmplat efectiv, o să vă spun contextul.  Părinții mei au o casă la curte, unde acum nu locuiește nimeni, dar este un câțel, mai exact o cățea, care să spunem că păzește ce e pe acolo. Și pentru că nu stă nimeni acolo, trebuie să mergem regulat să dăm de mâncare cățelului. De obicei, lucrul ăsta îl face tata, care e pensionar și are mai mult timp liber la dispoziție.  Uneori mai merg și eu sau mama, iar când suntem plecați, fratele meu mai mare, care a stat acolo o bună bucată de timp și care acum stă la casa lui cu soția și copilul.

Să mai spun că acest cățel a stat legat 99% din timp, lângă cotețul lui, cu un lanț de vreo 2 m. Singurele dăți în care s-a bucurat de mai multă libertate de mișcare a fost când scăpa din lanț sau atunci când i-am dat eu drumul, din care o dată și pe stradă.

Ei, de câteva zile cățelușa noastră era cam bolnăvioară, și nu prea mai mânca, nu mai lătra, aparent trăgea să moară. Ea are oricum vreo 10 ani, și se pare că nu prea mai aude bine.  Eu când am aflat de asta, mi s-a aprins un beculeț. M-am gândit să mă duc într-o zi să îi dau eu de mâncare și apoi s-o las liberă pe stradă. Aproape de fiecare dată când mă duceam la ea, simțeam așa o strângere de inimă când o vedeam acolo singură, și pe deasupra legată cu lanțul. Dar, rațiunea și comoditatea până la urmă, două aspecte pe care le-am moștenit de la tatăl meu, în primul rând, m-au împiedicat să acționez pentru a-i face viața mai plăcută acestui animal. Cu o singură excepție, de care am zis mai sus.

Așa că, atunci când am auzit că trăgea să moară, m-am gândit că n-o să-mi iert dacă nu ajung la curte să îi dau drumul.  Plus că mi s-a părut și un moment bun, din punct de vedere psihologic, pentru ai mei, fiind  mai probabil ca ei să uite de atașamentul lor stupid față de cățel, pus acum în fața unei posibile despărțiri pe cale naturală. Zis și făcut.

M-am dus așadar duminică după amiază, printre picături de ploaie, să îi dau de mâncare cățelului și să îi ofer ceva ce ar fi trebuit demult: libertatea!

Am ajuns acolo, și am văzut că stătea în cușca lui, dormea. Inițial am crezut că murise, pentru că de obicei când ajung acolo, imediat după ce am deschis poarte începe să latre de bucurie. M-am dus la ea, am mângâiat-o pe cap, am vorbit puțin cu ea. Nu dădea semne că poate să se ridice. După câteva minute însă, s-a trezit și s-a ridicat în picioare, și a mâncat oasele pe care i le adusesem. Mm, dacă mănâncă înseamnă că mai vrea să trăiască, mi-am zis. Între timp, ploaia mai venea cu stropi deși din când în când, și mă întrebam dacă în aceste condiții e o idee bună să-i dau drumul.

Până la urmă, când am văzut că s-a liniștit ploaia, i-am dat drumul cățelului. Și a plecat încet, dar sigur spre poartă. Mergea cam șleampăt, de abea se ținea pe picioare, îi amorțiseră probabil, de la atâta nemișcare. Și când am deschis și ușa de la curte, a ieșit afară fără să clipească.

Apoi m-am uitat să văd ce face.  A luat-o pe stradă, ușor, ușor, a început să miroasă diverse obiecte, ca animalul. După vreo 15-20 de minute,  am strigat la ea să vină înapoi. Bineînțeles că nu m-a auzit, sau oricum nu m-a ascultat. M-am dus apoi la ea, să vorbesc cu ea, și o conving cumva să vină din nou în curte. Mergea câțiva pași cu mine, apoi se oprea și o lua înapoi. M-am făcut apoi că plec, să văd dacă se duce spre casă. Știam că data trecută când îi dădusem drumul, așa am convins-o să se întoarcă. Acum însă nu a mai funcționat.

Până la urmă, m-am dus să iau o sârmă, ceva, să o trag mai cu forța așa spre casă. Am mers ce am mers cu ea, și apoi nu mai vroia să meargă. Atunci am zis, ok, cum vrei tu. Am dezlegat sârma cu care o legasem temporar, și am plecat. Nu a venit după mine. Și am plecat acasă.

Ajuns acasă, trebuia să mă pregătesc cumva de reacțille alor mei. Eu nu regretam oricum ce am făcut, m-am gândit că dacă o să vrea vină înapoi, o să vină a doua zi după mâncare. Sau o să stea pe acolo pe stradă. Dar, pentru că mă așteptam ca ai mei să mă certe ca pe un copil care nu știe ce face, deși știam foarte bine ce fac, am zis c o să le zic după ce îmi fac meditația de seara, Meditația Osho Kundalini,  ca să nu îmi stric bunătate de meditație cu asta.

Buun. Se încheie meditația și mă duc în sufragerie, unde ai mei se uitau la un film pe ProTv, românesc, în care un el și o ea se certau cu foc.  Privirile erau captivate de ce se întâmpla pe ecran, așa că mă gândesc că e un moment bun să sparg hipnoza cu știrea mea inedită: ”Mâine cănd o să te duci la curte o să găsești câțelul pe stradă, dacă o să-l mai găsești”, zic. Ha? Cum? Păi de ce? Le-am explicat pe scurt cum a fost, și doar mama mea se pare că a înțeles de ce am făcut-o. Tata mi-a dat o replică clasică de-a lui: ”Ce minte ai și tu!” Și apoi, ceva de genul: ”Cum să lași cățelul pe stradă? Să moară pe stradă?” Zic: ”Ce importanță are dacă moare pe stradă sau în coteț?” Pentru mintea lui îngustă și posesivă însă, nu avea sens ce spuneam eu.

S-au dus până la urmă la curte, să aducă cățelul în curte, dacă îl mai găseau pe stradă. L-au găsit, dar se pare că nu a vrut nici măcar să se ridice. Așa că l-au lăsat acolo până a doua zi. Când tatăl meu, după ce a rămas singur, l-a adus cumva cu forța, cu lanțul de gât, înapoi. Astazi, în a treia zi, aud că și-a revenit. Foarte bine.

Tot azi am vorbit și cu fratele meu, care mă sunase ieri să mă întrebe, citez: ”Ce a fost în capul meu, să-i dau drumul cățelului pe stradă?” Păi, să simtă și el că e liber, zic. Apoi începe cu argumentele raționale gen: ”dacă mușca pe cineva?  Câinii sunt imprevizibili! Trebuia să îl bagi la loc în curte, dacă i-ai dat drumul.” Și chestia care chiar m-a enervat: ”Să nu mai aud că faci d-astea!” WTF? Eram deja un copil mic care a făcut o boacănă și el îmi explica părintește ce e bine și ce e rău. Îmi explica cum a stat acolo atâția ani și s-a atașat de cățel. Și atât de tare ce i-a păsat de el, nu s-a dus măcar o dată cu el în parcul care e la doi pași, să îl plimbe, să vadă și amărâtul ăsta de cățel și altceva decât curtea aia în care stă.  L-au ținut legat, și el și părinții mei, atâția ani, mai rău ca un animal care trage la căruțe.

Cam asta a fost.

Pentru mine a fost uimitor să văd cât de orbi pot fi oamenii, atunci când inima lor e închisă. Și cum inventează tot felul de raționalizări ca să-și justifice așa zisa afecțiune, în care de fapt nu e vorba nicidecum de o altă ființă, în acest caz un câine, ci de propriul egoism și posesivitate.

Și mi s-a mai părut interesant și faptul că deși avea libertate completă de mișcare, cățelul a rămas pe stradă și nu s-a dus în lumea largă cum se spune.  Ce înseamnă o viață trăită legat cu lanțul....Oare așa sunt și oamenii? Cred că da.