Era o vreme când muzica era cel mai important lucru din viața mea. Cumva, prin ea, acea parte din mine care simte și nu știe cum și de ce simte, însă se bucură de asta, își trăgea aerul și viața, iar eu, cel care eram atunci, îmi luam poate singura bucurie cu adevărat autentică, bucuria care te ține în viață și îți dă sentimentul că totuși viața ta are un rost, un sens, o mângâiere.
Apoi, a venit un moment în care interesul meu pentru muzică a început să scadă treptat, treptat, iar eu am început să îmi iau hrana sufletească și pe alte căi. Am început să văd tot mai mult lucrările Iubirii, nu doar în muzică, ci peste tot în jur. Un om care își cere iertare, o atingere ușoară cu mâna, un zâmbet ce ascunde o bucurie molcomă și o compasiune fără sfârșit....
Și pentru că mi-a plăcut nu doar să ascult muzică, ci și să o cânt, cele două au mers în cea mai mare parte împreună. Așa că atunci când nu am mai simțit nevoia să ascult muzică, nu am mai simțit nici nevoia să cânt.
Pe 3 ianuarie 2013 am încheiat o relație cu o fată, pentru că mă simțeam blocat acolo. La un nivel profund nu credeam că este fata potrivită pentru mine, nu credeam că relația asta ar putea să meargă. Însă, atunci când cineva vine și se deschide în fața ta, e destul de greu să îi întorci pur și simplu spatele și să îi spui direct ce simți, ce crezi. Iar o parte din mine spera că poate, ceva se întâmplă...
Ce s-a întâmplat a fost că ne-am despărțit, la inițiativa mea, iar eu am făcut cunoștință, din nou, cu reversul medaliei, ca sa citez dintr-o carte pe care o apreciez. Adică am simțit durerea despărțirii, acel sentiment că cineva care până atunci ținea la tine, acum nu îi mai pasă de tine. Acel sentiment că ești singur pe lume, și nu este nimeni care să te iubească, să te țină în brațe, și să te ajute la nevoie.
Însă o parte din mine, partea aceea care știe și poate mai multe decât pot eu, cel ce scriu aceste rânduri, să îmi imaginez, spunea să nu mă împotrivesc acestor sentimente. Să le las să fie, să curgă, să se transforme. Pentru că doar așa pot să fiu sigur că m-am eliberat de ele.
Și asta am făcut.
M-am lăsat pradă tristeții, așa cum o gazelă se lasă pradă leului. Și am ajuns să mă simt, efectiv, lipsit de apărare și complet vulnerabil. O vedeam pe M în fața mea, ca un oaspete pe care îl inviți să intri în casa ta, cu ușile larg deschise. Însă i-a fost teamă să intre. Era rândul ei acum...
Ce legătură au toate astea cu muzica și ce spuneam în prima parte a articolului?
Păi, au, pentru că din această durere a despărțirii a apărut din nou dorința de a cânta. Și am început să cânt așa cum nu am mai cântat niciodată până acum. Cântece de munte, cântece pe care le știam dar și cântece noi. Am început să cânt cu vocea într-un mod atât de dulce și de tandru, că nu îmi venea să cred nici eu.
Și pentru că o parte din mine știe că tristețea asta nu e doar tristețea mea, e și tristețea ei, am ajuns să mă întreb: al cui cântec e ăsta? Oare eu sunt cel care cântă, sau ea este cea care cântă prin mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu