Tocmai m-am întors de la un workshop de meditație de weekend,
și vreau să punctez această experiență printr-un articol, aici pe blogușorul
meu secret, care probabil în curând nu va mai fi atât de secret, că deh, e cam
greu sa ascunzi o lumină, nu?
Carevasazică, despre ce a fost vorba în acest workshop și
cu ce m-am ales eu de pe urma lui?
Păi o fost vorba despre ”reîntregirea ființei”, adică cum
să facem să fim mai prezenți în viața noastră, deci să trăim mai mult, să
simțim mai mult și să vedem mai mult, mai tată, mai. No, și pe concret, ce-ați
făcut voi acolo? Apăi, dragă cititorule, făcurăm niște meditații din astea
d-ale lui Osho (tipul ăla cu barbă lungă, vorbă rară și ochi de copil), adică
Dinamică, Nadabrahma, Meditația Râsului, hăhăhă, și apoi iar Dinamică. Și mai
făcurăm niște călătorii d-astea științifico-fantastice, adică șamanice ca să
zic așa, ca să găsim niscai leacuri pentru sufletul nostru, că maaare nevoie
ieste. Și, pe lângă toate astea, ca la orice lucrare din asta de-a lui Osho,
mai și dansarăm și chiar cântarăm, măi tată, mai. Uite cam așa: http://www.youtube.com/watch?v=TWcEPCGtj6w
Și ce-ai simțit, măi tinere, după atâta zbânțuială și
antren?
Ei, dragă cititorule, stai să vezi.
În primul rând Meditația asta Dinamică a lui Osho mă cam
răscoli oleacă. Grea meditație, să știi. Io am mai făcut-o așa în trecut, de
vreo câteva sute de ori, dar acu tot grea fuse. Păi simțeam că îmi dau sufletul
nu altceva, când trebuia să sărim așa ca o minge de cauciuc. Însă, am simțit de
data asta ceva ce nu îmi aduc aminte să mai fi simțit până acum, la Dinamică:
la respirație, am simțit că de asta depindea viața mea! Ca să mă exprim așa mai
poetic, cu permisiunea dvs, îmi respiram viața. Foarte tare, o fost!
Și un alt moment memorabil, de ținut minte 1000 de vieți
de acum încolo, o fost când am făcut Meditația Râsului Hahaha. Apăi, pupați-aș
ochii aia ai tăi frumoși de om bun ce ești, râsei măi nene, cum n-am mai râs
demult în viața asta. Râs cu lacrimi de simți că plesnești. :) Iar partea și mai frumoasă a venit după asta, la
momentul de dans. Fiind întins la podea, cu burta pe sol, am așteptat să vad
dacă simt să mă ridic. Și muzica aia divină, atât de frumoasă ce a fost, nu
numai că m-a ridicat în picioare, ci pur și simplu m-a făcut să fiu recunoscător
și bucuros că pot să simt așa ceva. Și pur și simplu nu am putut să-mi opresc
lacrimile...Când mintea mea a revenit iar prin jur, a trebuit să recunoască: ”Am
plâns de fericire!”. Da....Am fost și eu pentru câteva clipe în ”miezul
vieții”. Amin!
Cam astea au fost momentele de vârf din acest workshop,
ținut la marginea Bucureștiului, într-o casă construită în formă de piramidă
(la acoperiș).
Au mai fost și clipe de luciditate și de conștientizări
mai mici, să spunem, fie în timpul călătoriilor șamanice pe ritm de tobă (Alex
Anton a fost ghidul nostru), fie în timpul activităților din afara spațiului de
meditație (la masă și în interacțiunile cu cei din jur). Am observat de
exemplu, mai clar, tendința mea de a fugi de oameni și de a mă retrage într-o
carapace în care să nu simt mai nimic. Sau tendința de a-i judeca pe cei din
jur, și de a da sentințe așa-zis corecte privind comportamentul lor.
Deci, una peste alta, am rămas cu amintirea unor momente
de totalitate, și cu trăiri care la un moment dat se vor revărsa probabil și
spre ceilalți, căci ceea primești cu inima deschisă nu poate rămâne să
putrezească doar în tine.
Mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu