De ce iubesc tăcerea?

(Dedicație pentru toate fetele cu care am avut de-a  face în această viață)

 

Am fost întrebat de atâtea ori, mai ales de fete, dar nu numai: ”Tu mereu ești așa tăcut?”. Chiar mama mea, care vorbește foarte mult(era de așteptat, nu?), îmi reproșează uneori, când întreb de exemplu dacă mai e ceai să beau și eu (și nu mai este) că ”De ce n-ai spus?” Chiar dacă eu nu mă plâng din cauza asta.

Când sunt tăcut în preajma celor din jur, de multe ori oamenii cred că sunt indiferent, și încep să fie și ei indiferenți, ca și cum nu aș exista pentru ei. Mai sunt și câțiva, puțini, care își fac curaj să intre în vorbă cu mine, ca să vadă ce se ascunde în spatele acestei liniști aparent imperturbabile.  Dar nu îi ține prea mult....

Adevărul este că...nu vorbesc decât dacă sunt întrebat, în 99% din cazuri, pentru că nu simt că aș avea nevoie de ceva de la ceilalți, decât foarte rar. De aceea, pot să stau cu cineva în birou, de exemplu, o zi întreagă, fără să îl întreb un singur lucru care să fie în afara muncii noastre propriu zise. Sau, când merg cu trenul, și sunt cu cineva în compartiment, la fel, efectiv nu simt nevoia să intru în vorbă cu persoana respectivă.

Felul acesta de a fi mi-a adus însă destule neajunsuri. Pentru că pe unde am umblat, dacă eram pur și simplu eu, oamenii se plictiseau cu mine, sau mă respingeau, și apoi deveneam un ciudat pe care nu îl înțelege nimeni și cu care nu vorbește nimeni.  Lucru care m-a durut. Pentru că nu îmi doresc să fiu separat de oameni, îmi place să împărtășesc cu ei momente frumoase, dar, pe de altă parte, nu vreau nici să mă prefac că sunt ceea ce nu sunt.

În școala generală, eram tocilarul clasei a VIII-a E, omul la care oamenii cereau ajutor la extemporale, cu care nu vorbeau pentru că nu aveau ce vorbi (cu aștia prea inteligenți nu ai ce vorbi, dne!), și pe care îl foloseau pe post de mințisor pentru a-i scăpa de absențe nemotivate.  A fost o perioadă dificilă, pentru că am simțit că nu sunt acceptat așa cum sunt, și efectiv am avut senzația, vreo 2 ani, că nu este nimeni pe lumea asta care să mă înțeleagă și să mă accepte așa cum sunt. De aceea, cred, am ajuns să mă gândesc tot mai des la sinucidere. 

Suferința de a nu putea fi eu însumi îmi părea mult prea mare.

Slavă Domnului că nu am avut curajul să o fac. Ăsta e poate singurul moment în care cred că frica a fost totuși un lucru bun.

Cu timpul însă, am început să pun mai puțin preț pe normele sociale și pe ceea ce ”trebuie” să faci. Așa că am început să-mi recunosc această natură tăcută a mea, și să nu mă mai condamn pentru asta. Și atunci tăcerea a devenit și mai profundă. Am descoperit că dacă ești tăcut, începi să simți oamenii mult mai viu, începi să vezi dincolo de măști, începi să vezi diferența dintre a spune și a face și atunci o nouă provocare apare. Ce faci cu adevărul pe care îl descoperi? Îl reflectezi în afară, asemeni unei oglinzi, sau îl ții pentru tine, pentru că adevărul este uneori prea greu pentru a fi rostit.

Ei bine, o vreme am păstrat în continuare tăcerea, la propriu, deși de multe ori aș fi spus lucruri pe care știam că ceilalți nu le-ar fi agreat. Tăcerea mea încă nu era suficient de pură, pentru că într-un mod subtil, lucrurile astea se simțeau.  Atunci când vedeam că un om are de exemplu un comportament incorect (bârfește, minte, se blamează inutil, etc), îmi era dificil să mă apropii de el. Pentru că inevitabil, la un moment dat, aceste lucruri trebuiau spuse. Iar un adevăr care nu este acceptat, divide oamenii, nu îi aduce la un loc.

Cam aceasta a fost perioada din timpul facultății, între 19 și 23 de ani.

Atunci am interacționat mult mai mult cu colegii mei, față de cum fusesem în Generală și Liceu, de exemplu, însă inima mea era încă rănită și încă nu îi iertasem nici pe cei care mă respinseseră în trecut, nici pe mine, pentru că permisesem așa ceva.

Adevăratul proces de vindecare a început în momentul în care l-am întâlnit pe Osho, prin cărțile sale, undeva prin anii 2000. Atunci, într-o librărie din București, citind o povestire din viața sa, în care el a avut curajul de a sta drept în fața celorlalți, respectându-și totodată adevărul său interior, am simțit această chemare de a fi sincer cu mine însumi, indiferent de consecințele exterioare, și de a exprima ceea ce este în interior cu demnitate și curaj, față de ceilalți.

De curând, am fost la o întâlnire cu un Maestru de Reiki (Andreea Ionescu- detalii aici: http://pisicka.wordpress.com), care mi-a spus printre altele, că am o energie rotundă și că nu am nevoie de o prezență feminină în viața mea, în sens profund. Că îmi sunt de ajuns mie, așa cum sunt, și că pot funcționa atât într-o relație cât și singur. Încă nu conștientizez pe deplin ce mi-a spus femeia asta, dar undeva acolo în interior, văd adevărul vorbelor sale...

 

De ce iubesc tăcerea, așadar?

Pentru că în ea se revelează adevărul, frumusețea și puterea mea interioară.

Pentru că în tăcere încep să simt, cum sunt eu, cum sunt ceilalți.

Pentru că în tăcere viața începe să aibe sens și totul pare miraculos.

Pentru că din tăcere se naște cântecul și bucuria de a cânta.

Pentru că tăcerea nu îmi cere absolut nimic, dar îmi dă totul....

:)